Sinapticode

April 6th, 2009 Alex

N-am mai scris de ceva timp.

Adevărul este că nu prea am timp. Sunt din ce în ce mai ocupat la servici … proiectele zboară, clienţii zbiară :) … fun times.

Sunt aproximativ 6 luni de când sunt angajat Sinapticode. Într-o zi o să trebuiască să povestesc mai pe îndelete despre ritmul nebun în care lucrăm … mi se pare ameţitor faţă ritmul cu care eram obişnuit. Şase luni pentru prima versiune? Două săptămâni de teste per milestone? Hai mai bine să fie gata proiectul azi ;)

Avem şi website: sinapticode.com.

Posted in mylife | 1 Comment »

O poveste, doi copii

February 26th, 2009 Alex

Avertisment: articol lung, poveste personală !!

Aş vrea să mă întorc în timp pentru a-mi aminti cum a fost cândva, anumite trăiri, anumite sentimente. Nu mă consider un romantic, şi nu cred că pot descrie exact ceea ce s-a întâmplat, mai ales că am început să uit, dar cred că pot găsi câte o melodie pentru fiecare etapă psihică și emoțională a vieții mele de care să mă agăţ. Mult prea mulţi oameni trec prin viaţă fără simţ, ca nişte morţi care încă n-au aflat.

luna Îmi amintesc liceul, și mai ales verile dintre ani, cu aerul cald și răcoritor de noapte ce mirosea a aventură și iarba ce-mi gâdila picioarele în timp ce mă bucuram de emoțiile de dragoste ce le simțeam pentru prima oară. În orașul meu se organizau în August „serbările soarelui” … ocazie bună pentru adolescenți (crema) să se întâlnească pentru o ultimă aventură înainte de începerea școlii, mai ales că aerul de toamnă, atât de specific începutului de an școlar, deja se instala.

Și cum stăteam eu tolănit pe iarbă, gândindu-mă undeva departe, a început să cânte Vama Veche … Vara asta. Eram îndrăgostit mai tot timpul, deși eram genul de introvertit care nu-și prea exterioriza sentimentele. Copil :)

Eram fericit, și cu toate că vacanța era pe sfârșite și trebuia să încep un nou an școlar, era genul de „plăcere vinovată” să sfidezi dorințele părinților, să fii rebel pentru încă o noapte, să nu-ți pese de ce va urma. Și orice s-ar fi întâmplat se putea repara oricum.

Mai târziu am întâlnit-o pe ea, o păpușică dulce cu ochii verzi, pe 20 iulie într-o noapte de vară caracteristică, genul de noapte care-ți dă senzația că visele chiar se pot împlini. Am ieşit la plimbare, iar a doua zi am mers amândoi la plajă. Eram extrem de timid şi sincer să fiu mi-era frică de ea, dar mi-am luat inima-n dinţi, m-am dus după ea în apă şi am sărutat-o, apoi m-am retras un pic să văd ce zice.

Aveam şi un loc preferat în pădure, undeva lângă apă. Obişnuiam să stăm amândoi pe o pătură privind în sus către vârfurile copacilor, şi mai sus spre cer. Avea tendinţa să mă muşte când ne sărutam şi ajungeam cu limba zdrelită acasă. Am trăit o vară romantică, fiind adesea doar noi doi și luna (Vama Veche … da, sunt mare fan).

Am ajuns într-un final la București, la facultate. Deși eram trist că-mi lăsam dragostea în urmă și tot ce mi-era familiar, eram incitat de un nou început, de o lume nouă plină de posibilități, de prietenii noi, de necunoscute … aveam doar 18 ani (bine, 19).

munte 024 Îmi era greu totuşi să fiu departe de ea. Mă îndrăgostisem iremediabil şi chiar nu-mi păsa de ce spuneau ceilalţi, un univers întreg ce părea să fie împotriva nostră. „Nimeni n-o să îţi explice ce e dragostea” (Epilog, Vama Veche) şi când s-a întâmplat am fost lovit cu un ac direct în inimă. Aveam o relaţie de la distanţă, vorbeam ore în şir la telefon, ne certam pe motive stupide fiind amândoi geloşi nevoie mare, şi ne împăcam prin cuvinte dulci, adormind seara cu ele în minte, visând la weekend-ul în care ne vom vedea.

Bere, lipsă de bani, ţigări, alergături prin parc, clanuri de CStrike, chiuluri, emoții, despărțiri, împăcări, responsabilități pe care nu le puteam duce. Ne vedeam rar, cam odată la două săptămâni şi în alea două săptămâni se acumulau suficienţi hormoni cât pentru 2 luni. Îmi încuiam adesea colegul de cameră pe afară (sorry B.) şi petreceam amândoi clipe ce transcendeau spaţiul şi timpul, părând infinite (deh, Dragostea). Ea avea un obicei când adormea pe care-l voi ţine minte mereu … pentru că eram atât de fericiţi unul cu altul când ne regăseam, îmi cerea adesea să-i mai povestesc odată „cum ne-am cunoscut” (adormind pe la jumătatea poveştii :) ).

Ne duceam la toate concertele Iris de care auzeam. Ne jucam în prostie Diablo II, eu barbar, ea vrăjitoare. Simţeam că este datoria mea să o protejez în faţa monştrilor, iar ea simţea că este de datoria ei să adune toate bunătăţile ce picau în urma luptelor şi să cerceteze toate cuferele.

Şi desigur, a apărut şi Toto, un pechinez extrem de răsfăţat şi cu foarte multe toane. Iubeam căţeii amândoi, însă Toto ne-a ales pe noi, nu invers. Mai târziu a apărut şi Bella, o hapciupalitică ce ulterior a mai crescut şi l-a pedepsit pe Toto pentru toate persecuţiile de când era mică :) Copiii noştri, echipa perfectă … un pechinez şi un rottweiler.

După ce treci de 20 de ani îţi dai seama încet-încet că te-ai născut în rahat, şi cu cât urci mai sus cu atât este aerul mai curat. Cândva de-a lungul poveştii a venit într-o zi vremea unei maturizări forţate (De ce?), dar un lucru era cert … era timpul să fiu pe picioarele mele. Eforturi, sacrifici mari de care nu eram pregătit, job-uri cu oameni care visau de mici să fie şefi, vise decimate de realitate.

Am reușit totuși să ne mutăm în apartamentul nostru. Ne-am chinuit la început, am făcut amândoi curat aşa cum am putut, şi tot ce aveam erau un covor în mijlocul camerei, un scaun pe care așezasem un televizor mic, un fierbător de apă pentru cafea, o oglindă în baie şi o plapumă veche pe care dormeam toţi patru. Dimineaţa ne trezeau razele soarelui, neavând jaluzele la geamuri, şi ne cumpăram gogoşi de la brutăria de peste stradă care erau dumnezeiesc de bune, după care plecam la servici. Şi eram fericiţi, eram liberi, eram amândoi, aşa cum spuneam odată eram ca „două boabe într-o păstaie”. Simţeam că suntem pe acoperişul lumii.

SANY0043 În timp am uitat de noi, am uitat să fim atenţi. Există un anumit prag pe care-l treci când te maturizezi, când încetezi să mai visezi în culori, când pentru orice idee ce ţi-ar trece prin cap începi să faci socoteli, când începe indiferenţa şi declinul (Pe Sârmă, Zmeul).

Însă povestea continuă, și vom reuși să trecem peste orice. Îi iubesc râsul, îi iubesc făţuca ei morocănoasă când se trezește dimineaţa şi cere cafea, o iubesc când nu ne-am văzut de mult timp și are multe de povestit (deși abia reușesc să țin pasul cu detaliile), o iubesc seara când adoarme cu o carte-n mână şi iubesc chiar și certurile cu ea.

Îi dedic aceste rânduri şi într-una din serile în care nu va putea adormi poate o ajută să asculte încă odată „povestea”.
(17 - infinit)

Pe 29 Februarie este ziua ei de naştere. 25 reprezintă o vârstă frumoasă de care aş vrea să se bucure.
La mulţi ani puiule!

Posted in mylife | 1 Comment »

Comunicare

December 8th, 2008 Alex

Am învăţat ceva ieri.

Oamenii gândesc cu 3 părţi distincte ale corpului, şi de cele mai multe ori doar cu un organ în acelaşi timp. Vorbesc de creier, inimă şi de organele genitale.

Trebuie să fii foarte atent ca-n momentul în care încerci să porţi o conversaţie în contradictoriu să te adresezi interlocutorului tău cu aceaşi parte a corpului cu care gândeşte.

Exemplu: dacă-ţi urăşti soacra degeaba îţi aduce cineva argumente logice, cum ar fi că este mamă, că se gândeşte la binele copilului ei, că e bine intenţionată, ş.a. În momentul în care judeci cu inima cuvintele devin zgomot de fundal şi doar te irită. Şi tot în astfel de momente „faptele vorbesc”.

Posted in mylife | 3 Comments »

Orizonturi noi

November 8th, 2008 Alex

Am plecat de la Adobe după o perioadă de angajare de aproximativ 1 an şi 5 luni.

Mi-a plăcut la Adobe … când am ajuns nu-mi venea să cred că un mediu corporatist atât de constructiv poate exista în Bucureşti, asta după ce am fost ars de experienţe anterioare neplăcute. Ca exemplu la Adobe nu se ţine cont de pile, şi dacă-ţi faci treaba eşti promovat, dacă nu eşti marginalizat. Simplu şi eficient. Nu e nevoie de „networking”.

Deasemenea, Adobe România are ca angajaţi o grămadă de oameni foarte competenţi, şi am avut onoarea să-l am ca manager pe Paul Chiriţă, împreună cu ai mei colegi mei „de suferinţă”: Bogdan Şerban (programator heavy-weight cu experienţă-n Java), Răzvan Căliman (programator de front-end, designer), Victor Matei (QA) şi Cătălin Comănici (QA, poreclit „Dr Evil”) … care au fost minunaţi, mai ales când urlam la ei că nu mă pot concentra :)

Dar uite că am plecat, deşi las în urmă o echipă competentă, … simpatică, şi un mediu de lucru cum numai în filmele americane mai vezi.

M-am angajat la o firmă micuţă, cu rădăcini în lumea open-source. Şeful meu este un vechi prieten, şi orizonturile sunt albastre, mai ales că am idei neexploatate, la care mi se va permite să lucrez cel puţin în timpul liber, pe lângă proiectele firmei care sunt chiar drăguţe şi este şi un mediu în care am multe de învăţat. În cazul în care nu se observă, sunt chiar incitat :)

În altă ordine de idei, am schimbat link-ul la celălalt blog al meu, unde o să-ncerc să bag articole tehnice mai des: blog.alexn.org

~

Posted in grownup stuff, management, mylife | No Comments »

Zidurile sunt pentru ceilalți

October 11th, 2008 Alex

Brick walls are there for a reason: they let us prove how badly we want things
- The Last Lecture, Randy Pausch

~

Posted in mylife, quotes | 1 Comment »

Realizare

September 20th, 2008 Alex

Din liceu am știut aproximativ ce aș vrea să fiu în viață: vroiam să creez, să dezvolt și să schimb. Nu știu exact ce, dar știam că voi interacționa extrem de mult cu calculatoare.

Off, calculatoarele, creația cea mai „asemenea nouă”, apogeul imaginației noastre.

Mă scuzi. Este septembrie, miroase a toamnă, și contemplez asupra drumului parcurs. De unde vin și unde vreau să ajung. Oare știu unde sunt?

The time will come
when, with elation
you will greet yourself arriving
at your own door, in your own mirror
and each will smile at the other’s welcome,
and say, sit here. Eat.

You will love again the stranger who was your self.
Give wine. Give bread. Give back your heart
to itself, to the stranger who has loved you
all your life, whom you ignored
for another, who knows you by heart.

Take down the love letters from the bookshelf,
the photographs, the desperate notes,
peel your own image from the mirror.

Sit. Feast on your life.

– Derek Walcott

Ai bătut un drum lung, Alex, însă ai uitat de tine.

~

Posted in mylife | 2 Comments »